December 15, 2017

IOAN BIANU (1856-1935) – CTITORUL BILIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE

Obligat să părăsească Blajul, Ion Bianu a plecat să studieze la Universitatea din Bucureşti cu o recomandare din partea „părintelui sufletesc” Ioan Micu Moldovan, către August Treboniu Laurian. Şi-a completat studiile superioare la Milano, Madrid şi Paris şi a funcţionat ca profesor la Liceul „Sf. Sava” şi apoi ca profesor universitar la catedra de Istoria literaturii române (1902-1928).

Ca student în anul I, a întocmit studiul „Viaţa şi activitatea lui Maniu, Samuil Micu alias Clein de Sadu” (1876) premiat de Academia Română şi publicat în Analele Societăţii Academice Române.

Adevărata sa vocaţie a fost aceea de organizator şi culegător de documente şi cărţi rare pentru Biblioteca Academiei Române. Începe munca ca bibliotecar în perioada creşterii vertiginoase a colecţiilor bibliotecare şi a strângerii manuscriselor şi vechilor tipărituri ce trebuiau să stea la baza studiului istoriei şi limbii române. Ioan Micu Moldovan l-a ajutat continuu să facă importante achiziţii, contribuind la acumularea preţiosului tezaur al Bibliotecii Academiei. La numirea ca bibliotecar al acestei instituţii (1879), fondul de carte era de 3000 de volume, iar în deceniul al treilea al secolului trecut, datorită străduinţelor sale, numărul acestora a ajuns la 500.000 de volume, la care se adaugă mii de documente, stampe etc.

Două lucrări sunt semnificative pentru activitatea sa: Bibliografia românească veche (1903-1934) şi Catalogul manuscriselor române (1903-1933) în care se regăsesc indirect legăturile cu oamenii Blajului.

A fost membru al Academiei Române şi preşedinte al acestei instituţii (1929-1932) şi deputat în Parlamentul României.

Ca un adevărat „fiu sufletesc”, într-o scrisoare adresată lui Ioan Micu Moldovan mărturisea: „Sunt român – cum mă ştii sunt ardelean – sunt blăjean; am crescut în ideile d-tale şi aici la Bucureşti nu am avut decât ocaziune de a le pune neîncetat în lucrare”. De aceea, nu este de mirare că în perioada 1876-1894, Ioan Bianu a fost principalul om de mijlocire între bărbaţii politici din Transilvania şi Regalitate (exemplu întâlnirea memorandistului Iuliu Coroianu primit în audienţă de Carol I pentru a expune „justele postulate” ale naţiunii române. De fapt, Ioan Bianu a rămas până la 1918 „un ambasador de fiecare clipă al Ardealului robit”.